Cateva ore bune de ceas.
Sunt tot aici, imi beau ceaiul de para bergamota incet, dar nu ma obosesc sa ii savurez gustul. Gandul imi zboara departe, tare departe. Stropii de ploaie imi alearga grabiti in ochi, simt o durere nedefinita, enigmatica care ma face sa imi pierd cumpatul. Frigul starneste in mine o senzatie fluctuanta.
Oscilez intre alb si negru, habar n-am unde este partea roz care ma salveaza de fiecare data si imi aduce pe buze vesnicul zambet sec pe care il folosesc de fiecare data cand este nevoie.
Oh, si parca totul se invarte in mintea mea,in jurul meu.
Ma intind din nou dupa ceasca de ceai, in speranta ca mi-ar putea fi de folos. O fractiune de secunda, atat mi-a trebuit ca sa o scap din mana deloc indemanatica.
Stupefiata, raman fixata cu ochii asupra cioburilor de pe covor. Imaginea cromatica este cu totul alta, atat de relevanta. Mainile tremurande incearca sa culeaga fiecare ciob in parte, dar sunt atat de agitate incat,fara sa vreau sa se intample asta......vad cum o pata de sange se intensifica in scurt timp si reuseste sa picteze totul in jur.
Asta a fost tot, nici nu se putea mai bine. Arunc lacatul care m-a facut sa tac atata timp si sa adun cate si mai cate in mine. Strig, chiar daca stiu ca nu are sens.
Il iau in brate pe NU pentru ultima data. Sper la mai mult, la fel si tu,nu-i asa?
“Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte”-Nichita Stanescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu